Falsul brăţărilor dacice

Asistăm la o nouă ofensivă pentru "autentificarea" brăţărilor dacice. Un eminent specialist în arheologie şi autoritate în numismatică demontează această opinie.

Mi-am dorit să nu mai fiu nevoit să revin la discuţia cu "brăţările”, însă nu am dreptul, ca om de specialitate, cu o experienţă de peste o jumătate de veac, să asist nepăsător la încercarea disperată a unor Instituţii de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere, după cum se ştie, rupt complet de realitatea istorică şi de suport ştiinţific.

Două au fost acţiunile organizate în ultima vreme, cu scopul de adovedi autenticitatea şi originea lor dacică. Prima dintre acestea a fost conferinţa prof. M. Babeş, ţinută sub egida Secţiei de Ştiinţe istorice şi Arheologice a Academiei Române. Au fost abordate mai multe aspecte ale civilizaţiei geto-dacice, printre care, desigur, şi problema brăţărilor. După cum era de aşteptat, autorul a pledat în favoarea autenticităţii, invocând drept argumente de ordin stilistic şi locul de descoperire, ambele dovedindu-se, în ultimă instanţă, a fi contrare ideii de originalitate. Este limpede că între brăţările dacice de argint şi cele de aur apărute în comerţul internaţional de antichităţi există deosebiri evidente, de volum şi greutate. Cât priveşte presupusul loc de descoperire, iniţial plasat la Sarmizegetusa Regia, acesta a fost mutat mult în afara căteţii, într-o groapă oarecare, după cum au delcarat ulterior unii dintre cei aflaţi în ancheta procesului de la Alba Iulia. Odată cu anularea primei informaţii, potrivit căreia brăţările ar fi provenit din capitala dacică, a dispărut şi principalul stâlp de sprijin al adepţilor autenticităţii. Dacă autorul conferinţei mai lăsa totuşi loc de discuţii, foarte categorică a fost D-na Lucia Marinescu, reprezentanta Muzeului Naţional de Istorie a MCC, specialistă în probleme de istorie şi arheologie romană, care decis, fără înconjur şi fără nici-o dovadă, "brăţările sunt autentice”.

Cea de a doua conferinţă a fost susţinută recent de D-na Barbara Deppert Lippitz, din Frankfurt a M., la Muzeul Naţional de Istorie, ca invitată a acestei Instituţii şi a MCC. Principalele probleme şi concluzii ale acestei conferinţe au fost publicate, sub formă de interviu, în revista "Formula AS”, din 24 mai a.c., p. 15. Din cele publicate ştim şi noi, în fine, cine este D-na Deppert şi ce specialitate are. Din declaraţiile proprii, dânsa se consideră "arheolog liber” şi expert în tehnica prelucrării aurului, fiind angajata Camerei de Comerţ din Frankfurt. În aceeaşi calitate desfăşoară şi activităţi pentru Companii de Asigurări şi Tribunale.
Nu ne-am fi implicat din nou într-o astfel de discuţie, dacă n-am fi remarcat din interviul amintit că, de fapt, D-na Deppert a fost invitată la Bucureşti, nu atât pentru a-şi prezenta rezultatele propriilor investigaţii, ci mai ales pentru a califica drept absurde argumentele lui C. Preda, adică ale subsemnatului, care nu coincid cu cele isntituţionale, adică oficiale. Pentru aceasta, specialista germană a fost bine pregătită şi prelucrată, oferindu-i-se informaţiile la zi în ceea ce priveşte poziţia noastră, de către "binevoitoriii” români, care, la recuperarea brăţărilor de la Frankfurt, au decis, împreună cu D-na Deppert, că sunt autentice, poziţie pe care s-au situat cu obstinaţie şi în continuare. În această situaţie nu mai este deloc uşor să retractezi cele afirmate anterior cu atâta convingere. Aşa ne explicăm invitaţia D-nei Deppert la Bucureşti, considerăndu-se că aceleaşi argumente exprimate de un străin sună altfel, au altă putere de convingere în raport cu cele susţinute de protagoniştii români. În astfel de condiţii neloiale şi în faţa unor urzeli şi aprecieri defăimătoare la adresa poporului român, o luare de poziţie promptă şi fără menajamente se impunea din partea mea.

Cu tot regretul, dar trebuie spus totuşi, că D-na Deppert nu cunoaşte noţiunea de arheolog, cum, în egală măsură, nu poate emite pretenţii de specialist în istoria şi civilizaţia geto-dacică. Recunoaştem că n-am auzit până în prezent de profesia de "arheolog liber”, care să lucreze la o Camră de Comerţ. Nici pe departe n-aş putea nega în vreun fel calitatea sa de expert în cunoaşterea tehnicii prelucrării aurului, dar îi contest pe cea de arheolog, fie şi "liber”, precum şi pe cele de istoric al antichităţii şi de profesor, care îşi arogă deptul şi competenţa de a da lecţii unei întregi categorii de cercetători în domeniul arheologiei şi istoriei antice şi de a aduce jigniri unui popor.

În interviul publicat, D-na Deppert susţine, fără nici-o rezervă, caracterul autentic al brăţărilor, sprijinindu-se strict pe temeiul observaţiilor sale tehnice şi stilistice. Oricât de importante ar fi aceste investigaţii, ele singure nu pot reprezenta decât o anumită latură a unei cercetări, care nu poate, nici pe departe să stabilească un adevăr. În totală necunoştinţă de cauză în domeniul istoriei şi civilizaţiei geto-dacilor, experta din Frankfurt săvârşeşte nu numai grave erori, denaturări şi exagerări, dar insultă pur şi simplu cercetarea arheologică românească şi pe toţi slujitorii ei. În concepţia sa, brăţările în discuţie răstoarnă toate regulile stabilite de arheologia românească de-a lungul mai multor sute de ani. În plus se afirmă că arheologii români au creat şi cercetat pe vremea comunismului şi, ca atare, "munca lor a fost rodul constrângerilor la care au fost suspuşi”. Cu alte cuvinte, arheologii români au rămas tributari ai acestei perioade, cu idei impuse şi învechite, care nu sunt receptivi la ce apare nou. Spre dezamăgirea D-nei experte în metale trebuie să-i spunem că tocmai în această epocă a avut loc cea mai prosperă activitate arheologică românească, cu cele mai spectaculoase rezultate şi cu un număr extrem de mare de publicaţii de specialitate, activitate unanim apreciată în toată lumea arheologică internaţională. Specialiştii acestei epoci au fost şi rămân cei mai străluciţi arheologi şi profesori din istoria noastră naţională. De aceea nu cred că are cineva dreptul, mai ales un neofit, să le conteste eforturile şi să le păteze memoria.
În strădania sa de a-şi susţine opinia în sprijinul originii dacice a brăţărilor, D-na Deppert afirmă cu tărie că tehnica folosită în antichitate de a obţine obiecte de podoabă prin forjare şi lovire cu ciocanul este specifică numai perioadei antice. Această metodă, ne asigură D-na expertă, "a dispărut de mult în lume, ea fiind dificil de învăţat şi de aplicat în zilele noastre”. Pentru a-i demonstra cât de bine cunoaşte istoria meseriei sale, i-am putea aminti doar faptul că această tehnică a fost şi continuă să fie folosită la obţinerea de obiecte de podoabă şi în zilele noastre, adevăraţi maeştri în această artă remarcându-se în special reprezentanţi ai etniei rrome.

Domnia sa a remarcat că "în România au apărut peste noapte mulţi specialişti în aur, dar cei mai mulţi dintre ei nu au ţinut niciodată în mână o piesă de aur”. Nu ştim exact la cine face refrire, dar ofensa este adusă unei întregi naţii, care abia acum a coborât din pom şi a aflat şi ea câte ceva despre aur.

Am aşteptat ca în continuare să ne fie prezentate şi alte argumente în favoarea tezei sale. Dimpotrivă, autoarea părăseşte complet cadrul propriei specilităţi şi se angajează într-o dispută din domeniul istorico-arheologic. Ţinta principală o reprezintă poziţia subsemnatului, expusă, cu argumentele de rigoare, în Jurnalul Naţional din 22.02. a.c. Pentru aceasta i s-au pus la dispoziţie, de către aceiaşi "binevoitori români”, informaţii selectate din presă, precum şi unele declaraţii de la procesul de la Alba Iulia. Corect ar fi fost să i se indice şi importante date din ziarul Adevărul, din 19.02.a.c., unde se afirmă că brăţările au fost realizate de un bijutier din Călan. N-am vrea să comentăm atitudinea de loc onorantă a unui specialist străin, venit în ţară ca invitat, să se preteze la a aduce insulte unui om de ştiinţă român, de a cărui existenţă şi poziţie în această dispută n-a aflat decât la Bucureşti, din aceeaşi sursă locală "colegială”.

Potrivit opiniei D-nei Deppert, subsemnatul şi-ar fi "formulat întreaga teorie pe o informaţie falsă”, referindu-se la afirmaţia noastră, care s-a dovedit ulterior reală, şi anume că brăţările nu s-au găsit la Sarmizegetusa Regia. Într-o logică greu de desluşit, autoarea îşi însuşeşte, în mod paradoxal, punctul nostru de vedere, "fals şi greşit”, admiţând că, într-adevăr, obiectele în discuţie nu s-au descoperit în cetate, ci "pe un deal, la locul numit Căprăreaţa”. Uitănd de brăţări, specialista germană, neinspirat prelucrată şi prost sfătuită, de aceeaşi trepăduşi, consideră "nejustificată şi absurdă” opinia noastră cu privire la cronologia monedelor de tip Koson, fără să justifice în vreun fel această dezonorantă apreciere. Este posibil ca până la venirea sa în România să nu fi fost la curent cu noile discuţii cu privire la acest tip monetar. În mod sigur dânsa nu ştie că în legătură cu aceste monede există o întreagă literatură de specialitate, cu multiple implicaţii de ordin istoric, numismatic şi arheologic, domenii complet străine D-nei Deppert. Fără îndoială că, angajăndu-se să dea satisfacţie bunilor sfătuitori, nu face altceva decât să formuleze opinii lipsite de valoare.

Le reproşează românilor că nu ştiu să-şi preţuiască valorile trecutului şi n-au profitat de "istoria scrisă în aur”. În sprijinul unei astfel de aprecieri, D-na Deppert aduce drept dovadă, ştiută numai de dânsa, că "dacii au avut mult aur şi că perioada dacică a însemnat mult aur”. Un cititor neavizat ar putea să ia aceste date complet fanteziste, ca fiind reale. Ca unul care a închinat întreaga sa activitate istoriei şi civilizaţiei geto-dacice, aş fi fost cel dintâi şi cel mai fericit cercetător să pot împodobi cu aur cultura strămoşilor noştri. Ori cât de mult mi-aş iubi trecutul neamului meu, nu pot întreprinde absolut nimic împotriva conştiinţei şi principiilor călăuzitoare de a descoperi şi a apăra adevărul istoric, fi el, uneori, şi defavorabil unor sentimente şi dorinţe. Civilizaţia geto-dacică şi-a câştigat de mult un binemeritat loc de cinsteîn culturile lumii antice, încât, cu sau fără aceste neavenite obiecte, nu este nici mai săracă şi nici mai bogată, coninuând să-şi păstreze valorile ei nealterate.
Pentru a nu lăsa loc la inerpretări eronate, mă simt nevoit să reamintesc principalele argumente privind caracterul neautentic al brăţărilor, cărora nu li s-a adus, cel puţin deocamdată, nici-un argument credibil. Civilizaţia geto-dacică a fost una a argintului. După cum ne demonstrează din plin descoperirile şi cercetările arheologice efectuate de-a lungul a mai bine de două secole, geto-dacii, în istoria lor de peste jumătate de mileniu, nu au utilizat aurul în vreun fel. În nici-una din principalele aşezări şi cetăţi geto-dacice nu s-a găsit nici-un obiect de aur de factură locală. Nici în numeroasele tezaure de vase şi obiecte de podoabă dacice din argint nu a apărut nici-o piesă de aur. Apariţia insolită, meteorică, a unei singure categorii de obiecte de aur în cuprinsul unei civilizaţii cu late caractere bine stabilite, este imposibil de explicat. În ciuda încercărilor de a stabili analogii între cele două categorii de brăţări, nu pot fi înlăturate clarele deosebiri de volum şi greutate. Lansarea primei informaţii că descoperirea lor s-ar fi făcut la Sarmizegetusa Regia, s-a dovedit, după cum am intuit noi mai de mult, ca fiind complet falsă. De fapt, trebuie să înţelegem totuşi că noi avem cunoştinţe de aceste brăţări, din comerţul internaţional de antichităţi şi nu din vreo descoperire certă. Legarea lor de zona cetăţilor dacice este o invenţie, preluată de mass-media din declaraţiile contradictorii ale celor anchetaţi în procesul de la Alba Iulia şi alimentată de Secţia de Patrimoniu din cadrul Poliţiei, asumată totodată şi de reprezentanţi ai MCC. Analizele de la Institutul de Fizică nucleară de Măgurele, citat de D-na Deppert în sprijinul tezei sale, nu ne oferă rezultate concludente. Ar fi de ajuns să amintim doar că, potrivit uneia dintre concluziile acestor analize, aurul folosit la emiterea monedelor de tip Koson, probabil şi al brăţărilor, este de provenienţă balcanică, concluzie imposibil de admis...

După ce şi-a expus punctele sale de vedere, referitoare nu numai la caracterul brăţărilor şi a încheiat şi "conturile” cu Preda, D-na Deppert se relansează în a da lecţii şi cu privire la originea poporului român. De la înălţimea "cunoştinţelor” sale în materie de etnogeneză, dânsa socoate că este o greşală să considerăm că romanii ar fi avut vreun rol important în formarea poporului român. "Romanii au lăsat, ne spune specialista germană, doar "puţină latină şi ceva urme şi monumente ". Voi sunteţi urmaşii dacilor, ne asigura aceeaşi specialistă, şi că deosebiţi radical de italieni”. Comentariile şi în această privinţă le socotim a fi de prisos.

Din expunerea D-nei Deppert am aşteptat totuşi să reţinem, în final, cel puţin un singur argument, cât de cât plauzibil, referitor la caracterul autentic al brăţărilor. Din păcate, pledoaria sa a adus mai degrabă prejudicii acestui punct de vedere şi dezamăgire totală în rândul celor care au invitat-o, văzându-şi spulberate şi ultimele speranţe. Într-o astfel de situaţie încerc un sentiment de deplină amărăciune. Credeam că perioada când apelam la străini să ne dea lecţii este de domeniul trecutului. Iată însă că m-am înşelat. Invitarea unui străin, cu o specialitate secundară faţă de problema în sine, nu înseamnă altceva decât umilire totală, subordonată unui scop, subiectiv, meschin şi, în ultimă instanţă, antiromânesc. Doresc să-i asigur pe toţi cei implicaţi în această afacere dezonorantă, că după cum n-am cedat presiunilor mai vechi de a introduce un fals în istorie, chiar dacă aveam deasupra capului "sabia lui Damokles”, cu atât mai puţin n-am să-mi abandonez acum principiile, lupta sinceră pentru adevăr şi credinţa nestrămutată în valorile naţionale. Îmi fac astfel şi o datorie de conştiinţă faţă de memoria înaintaşilor şi profesorilor mei, asigurându-i că le voi urma învăţătura fără şovăire, păstrăndu-le astfel memoria neîntinată.